Transformarea

Trăiau odată, pe fundul unei mlaştini, cateva larve care erau foarte nedumerite în legatură cu ceea ce se întamplă cu suratele lor, după ce acestea se urcau la suprafaţă, deoarece niciuna dintre ele nu mai revenea în locul de unde plecase.

Curioase şi chiar uşor speriate, ele s-au sfătuit şi s-au hotărât ca prima dintre ele, care va pleca, să se întoarcă şi să le povestească cum este acolo sus.
Foarte curând, una dintre ele a simţit un imbold irezistibil de a pleca şi a început să urce uşor pe tulpina unei flori. Ajungând pe petalele florii, ea s-a odihnit putin şi, încet, încet, a început a se schimba, până s-a transformat într-o superbă libelulă. Şi-a luat zborul, dar n-a uitat de promisiune şi a încercat fără succes să atragă atenţia larvelor rămase în mlaştină.

Şi-a dat seama, într-un târziu, că deşi surorile ei pe care le vedea acolo jos ar fi putut s-o vada, nici una n-ar fi reuşit să recunoască în frumoasa libelulă, larva care fusese odată.

Ion Dafinoiu, Elemente de psihoterapie integrativa, Editura Polirom, 2000

Hrana afectivă și susținerea parentală

Sotul meu nu l-a înțeles niciodată pe Petre. Era un copil care se îndoia mereu de el însuși, care avea nevoie de multă consolare și afecțiune. El nu a primit din partea tatălui său decât educație. Argumentele soțului meu pentru a se apăra sunt că frații și surorile sale au crescut în aceeași manieră, ceea ce este adevărat. Și că l-a educat sever pentru binele lui, ceea ce era adevărat ca intenție, dar nu ca rezultat. Petre avea nevoie mai mult de dragoste decât de dresaj.

Am facut din el bărbat și el imi reproșează că l-am distrus. I-am impus să meargă la cercetași, unde a învățat o serie de valori care astăzi îi sunt necesare. L-am crescut ca pe ceilalti copii ai mei: fiind sever, dar corect. Nici unul dintre ei nu mi-a făcut reproșuri. El singur din toți s-a rupt de mine. Se comportă ca un ingrat !

Probabil că citind aceste rânduri, câțiva dintre dumneavoastră s-ar putea sa aibă o tresărire. Poate vi s-a întâmplat dumneavoastră, în familie ori scena vă este cunoscută din alt mediu. În oricare dintre cazuri, amintirea a adus la suprafață și-o emoție. Căutați să identificați ce emoție simțiți, și cărui gând i se datorează. Dacă v-a atins, poate fi important pentru dumneavoastră.

Așa e, copilul se hrănește, pur și simplu, cu dragostea pe care o primește de la părinți. Doar intenția de dragoste nu contează. Copilul o percepe, ea îi permite să nu aibă o suferință majoră, deteriorări ireparabile ale stimei de sine, dar, dacă iubirea nu este urmată de acte și de gesturi concrete, el va trage singur concluziile: ei mă iubesc, dar eu nu sunt demn să trec în fața celorlalte preocupări ale părinților mei. Iar copilul va dezvolta o stima de sine mediocră, spre marea uimire a părinților care au sentimentul că și-au iubit urmașul.

Această hrană afectivă, chiar exprimată și împartășită este oare suficientă ? Ei, nu, copilul trebuie învățat să pescuiască. Dacă vrem ca mai târziu copilul să fie capabil să suscite din partea celorlalți atitudini care să-i hrănească stima de sine, trebuie să-l învățam să facă asta. Acesta este rolul educației, pe care  o putem considera drept învățarea strategiilor destinate să crească stima sa de sine: reușind în societate, fiind dorit de ceilalți ( să primească stimă, aprobare, simpatie, admirație, etc…echivalente adulte ale iubirii primite din partea părinților).

Să-l înveți pe copil să fie socialmente competent, adică să se simtă în largul lui în cadrul grupurilor și să se afirme fără agresivitate sau lăudăroșenie este, fără discuție, una din sarcinile educative majore ale tuturor părinților. Iar cea mai bună dintre pedagogii, să nu uitați, este exemplul. Copiii interiorizează maniera în care dumneavoastră vă descurcați și vă confruntați cu propriile dificultăți. Asa că înainte de a vă ocupa de stima de sine a copiilor, ocupați-vă de…a dumneavoastră.

Exprimați-vă clar susținerea, fiind atenți să nu folosiți exclusiv mesajele indirecte (cum sunt cadourile). Exprimați-vă afecțiunea în mod regulat- ceea ce nu înseamnă în permanență.

Este bine să discutați în particular cu copilul , să-l ascultați în mod regulat vorbind despre universul său, să acordați interes activităților care îl preocupă, să împărtășiți activități cu el și să-i dați sentimentul că este unic..Să-l învățați că umorul este important și ca e bine ca, din când în când, să se ia în râs.

Este nerecomandabil să vă adresați mereu copiilor în grup (fratrie), să nu vă ocupați de el decât atunci când îi merge rău. Nu-l comparați în mod regulat cu ceilalți copii (frați, surori, verișori, colegi..). Nu-l lăsați pierdut în universul lui și nu râdeți de el în public.

Nu uitați că trebuințele noastre rămân aceleași și când devenim adulți…îndoielile noastre din copilărie determină îndoielile noastre de adulți.

Pierdut sau regasit ?

In  Minunatele aventuri ale lui Robin Hood, Robin ii sfătuiește pe cei are i  se alătură:

Spuneți-ne necazurile voastre și vorbiți deschis.

Intotdeauna un șuvoi de vorbe alină o inimă-ntristată; e ca și cum am da drumul unui baraj   unde s-au adunat prea multe.

Decizia de viață

Fiecare din noi începe și țese, încă din copilărie, povestea propriei vieți. Ca adulți, de multe ori, nu mai suntem conștienți de povestea de viață pe care am scris-o pentru noi înșine.  Dar, din momentul din care ne naștem și  avem  experiențe în legătură cu lumea, păstrăm aceste experiențe în memoria noastră. Înregistrăm fiecare moment al experienței noastre de viață, undeva, în memorie. Ca și copii primim mesaje de la părinții și apropiații noștri. Pentru orice mesaj pe care-l primim, avem un anume mod de gândire, anumite fantezii, pe care ni le creăm în legătură cu acel mesaj. 

Avem sentimente pe care le încercăm în legătură cu mesajul și luăm o decizie în legătură cu ce trebuie să facem, ca răspuns la el.  Astfel, avem în vedere întregul set de gânduri, sentimente și comportamente pe care le-am învățat de la părinții noștri și apropiații noștri. În limbaj formal,  specialiștii le numesc  introiecții parentale.  Am spus părinți și apropiați. Pentru marea majoritate a oamenilor, asta înseamnă Mama și Tata. Poate că și Bunicii au reprezentat figuri importante. Câteodată, nu de puține ori, și Profesorii joacă un anumit rol. A introiecta  poate fi similar cu a înghiți ceva pe nemestecate. Cam în felul acesta procedează și copiii cu modelele părinților lor.

Copilul mic alege un anumit  scenariu de viață  care reprezintă cea mai bună strategie pe care o poate elabora la momentul respectiv,  pentru a supraviețui și a face față unei lumi care pare, uneori, ostilă. Astfel, putem crede că orice amenințare la adresa reprezentărilor noastre de copil despre lume constituie o amenințare la adresa satisfacerii nevoilor sau supraviețuirii noastre. Și ajungem să distorsionăm percepția pe care o avem asupra realității, pentru ca ea sa se potrivească cu scenariul nostru. Cu alte cuvinte Redefinim.

Ca parte a procesului de menținere a scenariului, ca adulți, intrăm uneori în relații care reproduc relațiile pe care le-am avut în copilărie, cu părinții noștri. Facem acest lucru,  fără a fi conștienți că-l facem. Ca adult, continuam, uneori, conform acelorași tipare, câteodată chiar dacă rezultatele se dovedesc dureroase ori fără de nici un folos pentru noi. Părinții nu ne-au putut obligat sa ne dezvoltăm mai degrabă într-o direcție decât în alta, chiar dacă ei puteau exercita presiuni puternice asupra noastră. Noi am luat propria noastră decizie, dacă sa ne supunem acestei presiuni, ori nu, să ne revoltăm ori să le ignorăm.

Ajunși la maturitate, funcționăm în același mod. Alți oameni ori împrejurările, pot exercita presiuni asupra noastră. Decizia de a ne conforma sau nu, ne revine, întotdeauna, nouă. Noi suntem singurii răspunzători de propriile noastre sentimente și comportamente.

Partea frumoasă a problemei este că orice decizie, poate fi modificată ulterior. Aceasta se aplică și la deciziile timpurii pe care le luăm în legătură cu noi înșine și cu lumea.  Astfel, împreună cu  psihoterapeutul nostru, putem identifica aceste decizii și le putem înlocui cu altele noi, adaptate nevoilor noastre de adulți, aduși în aici-și-acum. Pentru a ne realiza potențialul de adult, de oameni maturi, avem nevoie să ne reactualizăm strategiile de răspuns în fața vieții, pe care le-am stabilit, ales, decis, de mici copii. 

Avem întotdeauna opțiunea să ieșim din scenariu și să ne recâștigăm conștiența, spontaneitatea și capacitatea pentru intimitate.  Sa ne recâștigăm Autonomia.

Stima de sine

A avea încredere în sine, a fi sigur de sine, a fi mulţumit de sine… O multitudine de termeni si expresii, nu-i aşa, pentru a desemna stima de sine. Atunci când este pozitivă, ne permite să acţionăm eficient, să ne simţim bine în propria piele, să facem faţă dificultăţilor de fiecare zi. Când este negativă, însă,  provoacă numeroase suferinţe şi neplăceri, care interferează cu viaţa noastră cotidiană.

Stima de sine se fondează pe trei stâlpi, trei ingrediente, cum vreţi să le ziceţi, pentru a vă fi mai familiare. Increderea în sine, Conceptia despre sine şi Iubirea de sine.

 Iubirea de sine

Este un element extrem de important. A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nici o condiţie: ne iubim în ciuda defectelor şi limitelor, în ciuda eşecurilor şi înfrângerilor, pur şi simplu pentru că o voce interioară ne spune că suntem demni de iubire şi respect. Această iubire de sine necondiţionată nu depinde de performanţele noastre. Ea explică faptul că putem rezista la adversităţi şi ne putem restabili după un eşec. Ea nu ne fereşte de suferinţă sau de îndoială în cazul dificultăţilor, dar ne apără de disperare.

Iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe care ne-a împărtăşit-o familia noastră atunci când eram copii şi de hrana afectivă care ne-a fost împărţită cu dărnicie sau nu. Carenţele stimei de sine care-şi au sursele la acest nivel sunt cel mai dificil de compensat. De aceea, în procesul psihoterapeutic, de multe ori, pentru a vindeca adultul ce se dezvăluie cu timiditate, neîncredere şi chiar teamă în faţa noastră, e necesar să facem o călătorie în trecut pentru a vindeca mai intâi Copilul interior, Părinţii ori Bunicii, cu ajutorul jocurilor de rol,  hipnozei,  analizei tranzacţionale, programării  neurolingvistice, etc. A te iubi este soclul stimei de sine, ingredientul cel mai profund  şi mai intim.

 Concepţia despre sine

Această evaluare a calităţilor şi defectelor noastre, fondată sau nu, este al doilea stâlp. Nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o avem despre calitaţile şi defectele noastre, despre potenţialitatea şi limitele lor. Concepţia de sine pozitivă este forţa interioară care ne permite să ne bucurăm de şansa noastră în ciuda greutăţilor vieţii. Daca avem în schimb o concepţie de sine foarte limitată, vom pierde mult timp pe drum până să ne găsim „calea.”

Această concepţie pe care o avem despre noi înşine se datorează de multe ori mediului familial şi proiectelor pe care părinţii noştri le fac pentru noi. În unele cazuri copilul este împovărat inconştient de părinţii săi să împlinească ceea ce ei înşişi nu au putut sau nu au ştiut să realizeze în viaţa lor. Faptul că nu se ţine cont de îndoielile şi neliniştile unui copil poate duce, deseori, la o profundă vulnerabilitate a stimei de sine.

Încrederea în sine

Încrederea în sine se aplică în special la faptele noastre. A fi încrezător, înseamnă a considera că eşti capabil să acţionezi de o manieră adecvată în situaţiile importante. Încrederea în sine se transmite prin conversaţie şi exemplu. Originile ei se găsesc în atmosfera din mediul familial şi scolar, în învăţarea regulilor de acţiune (a îndrăzni, a persevera, a accepta eşecurile ). A nu te teme de necunoscut ori adversitate, demonstrează un bun nivel al încrederii în sine. Un nivel scazut al ei însă, te poate face sa devii victima inhibiţiei, să ai ezitări, să abandonezi uşor şi să dai dovadă de lipsă de  perseverenţă în realizarea scopurilor tale.

A ne face timp pentru a cerceta nivelul stimei de sine nu este un exerciţiu inutil. Din contră, poate fi unul din cele mai fructuoase din cate există.