Tu ești prieten cu…ai tăi ?

Toate ființele umane sunt într-un proces continuu de deplasare și schimbare. Suntem complet alte persoane la 5, 18, 40, 70 de ani. Diferențele sunt date de caracteristicile personale ale fiecăruia și de experiențele avute. Trăim într-o societate ce valorizează, tot mai mult, ceea ce este obținut rapid, cu profit major și investiție minimă. Alteori investim mult și obținem prea puțin datorită expectanțelor neadaptate la realitate.

În această goană, nu de multe ori, se întâmplă să uităm să-i acordăm celui de lângă noi atenție. Uităm să ne manifestăm afecțiunea, prețuirea către celălalt, oricare ar fi el acela,  iar relațiile interpersonale, mai ales cele dintre membri familiei au de suferit.

Suntem persoane unice, diferite de ceilalți, în anumite privințe, și asemănători în altele. În momentul în care pot accepta că sunt o ființă unică, ce are asemănări și deosebiri  față de altă ființă umană, atunci pot înceta să mă compar cu alții și astfel pot înceta să mă judec și să mă pedepsesc. Apoi pot învăța lucruri noi despre mine și ceilalți. Astfel voi afla că fiecare persoană devine un obiect de cercetare unic și are nevoie să fie descoperită și apreciată din perspectiva acelei unicități. Procesul de schimbare este bine să  fie și un proces de descoperire a cine suntem. Cine suntem noi, cei din familie, ne simțim unul pe celalalt ori nu ? Ne știm, ne placem ?

 Vă propun un Program de Împrietenire. Cu voi înșivă și cu ceilalți membri ai familiei. Aflați care sunt ultimele schimbări și progrese care au avut loc. Este util să-l puneți în practică la fiecare câteva luni.  Să-i dedicați o sâmbătă seara,  sâmbătă ce devine un ritual de actualizare, un Obicei al Familiei.

Tema de discuție este: Ce mi s-a mai întâmplat nou în ultima vreme ? Toată lumea trebuie să aibă ocazia să-și povestească experiențele. Discuția poate fi moderata, pe rând, de membrii familiei. Este important să se păstreze un context de iubire necondiționată și atitudine lipsită de critică. Schimbările pot fi diverse: am mai crescut, mi-am descoperit noi abilități, opinii noi, întrebări noi. La sfârșit vă recomand o mică petrecere. Puteți alege o temă cromatică, o temă comică ori una romantică. Acest Program le crește tuturor participanților stima de sine, iar fiecare poate fi văzut așa cum este acum, și nu cum era acum 5 luni ori un an de zile. Totul se actualizează. Iar fiecare capătă o altă perspectivă asupra trecutului. Dacă suntem la curent cu ceea ce se întâmplă celorlalți, îi putem înțelege mai bine și vom avea mai multe șanse să fim conectați la ei.

O adaptare după Virginia Satir.

Richard Erskine: Psihoterapia Integrativă

Richard Erskine vorbind cu multă căldură despre scenariul de viață, modul în care luăm decizia de viață, valoarea contactului și sintonizarii între client si terapeut, nevoi relaționale.

Life of Pi

O poveste extraordinara despre valoarea contactului si legaturii emotionale cu o alta fiinta, in supravietuire si evolutie, vitala la fiinta umana. O poveste despre retragerea in fanfasma care te face sa supravietuiesti traumei pana o poti asimila, ferindu-te de destructurare. Si, nu in ultimul rand, despre valoarea si importanta ritualurilor de despartire, in mersul vietii inainte si acceptare, minunat expuse de Pi asa:

” Am lasat atat de multe in urma: familia, gradina zoo, India, Anandi. Presupun ca India si golurile din viata mea devin un act de despartire. Dar ceea ce mereu va durea cel mai tare e faptul ca nu ne luam ramas bun. „

Stiu, unii  vor spune ca este diferit de carte. Dar de ce ar trebui sa fie identic ? Cred ca un film se vrea transmitatorul unei povesti, nu neaparat o copie fidela a unei carti. Vizual, lucrurile se pot completa altfel, pe cand, atunci cand citim, unele lucruri tin de capacitatea de fantasmare a cititorului. Si importanta e si viziunea regizorului asupra povestii. N-am nici o indoiala, ca fiecare va rezona cu filmul in modul lui particular, functie de povestea personala. Enjoy !

Traumatismul psihic

Obişnuit cu traumatisme fizice provocate de accidente  sau  de  boală,  medicul  şi-a  însuşit  reflexele terapeutice adecvate. Medicina bazată pe evidenţe şi linile sale directoare îl ajută pe medic să se descurce în asumarea situaţiilor  ivite  de  la  ieşirea  din  băncile  facultăţii.  Din contră, în faţa suferinţei psihice medicul practician rămâne foarte dezorientat. Freud foloseşte termenul de traumă în cazul unui şoc violent.

Pentru Laplanche şi Pontalis traumatismul psihic este un eveniment din viaţa subiectului, care se defineşte prin  incapacitatea  lui  de  a  răspunde  în  mod  adecvat tulburărilor  şi  efectelor  patogenice  directe  pe  care  el  îl provoacă în organizarea psihicului.

Traumatismul  psihic  reprezintă  deci  o  veritabilă efracţie în interiorul individului. Dacă această traumă are loc foarte precoce în psihogeneză, procesul de dezvoltare al individului poate fi afectat la diferite nivele. Mulţi dintre pacienţi  noştri  funcţionează  într-o  manieră  corespunzătoare din punct de vedere social, dar sunt nişte adevăraţi handicapaţi din punctul de vedere al relaţiilor afective.

Factorii externi ca abuzul sexual, incestul, pedofilia, tratamentele rele din copilărie, în sens larg, pot să reprezinte veritabile pete albe, găuri, în aceste faze ale dezvoltări psihice.  Aceşti  factori  sunt  responsabili  de  traumatisme interne cum ar fi boala copilului, spitalizarea lui, decesul sau boala unei rude apropiate.

Traumatismul  psihic  reprezintă  un  lucru  inefabil  şi nespus. Pacientul nu-şi poate da seama de experienţa  pe care a trăit-o nici de cea pe care o trăieşte în prezent. El nu are  cuvinte  pentru  a-l  exprima, cu  atât  mai  mult  cu  cât trauma a avut loc în perioada preverbală, înainte de vârsta de trei ani, în perioada structurării memoriei. Noi observăm, în clientela noastră, pacienţi care nu se pot exprima nici prin intermediul limbii vorbite, nici la nivel emoţional. Îngrijirea psihoterapeutică la aceşti pacienţi nu se va putea face la nivel verbal sau intelectual.

Evenimentul traumatizant poate să fie imediat şi dirijat discret de individul traumatizat. În acest caz, el se manifestă sub  forma  unor  reacţii  neuro-vegetative şi prin  expresii emoţionale interne. În alte cazuri el va fi negat, refulat sau va fi somatizat într-o manieră cronică.

Etape în evoluţia conceptului

Charcot  şi  Freud  arată  în  studiul  isteriei  că, deşi traumatismul  psihic  a  încetat,  el  are  drept  consecinţe manifestări  exterioare  cum  ar  fi  afazia  Dorei  sau manifestări neurovegetative ale unui atac de panică sau un P.T.S.D  sindrom de disfuncţie post traumatică.

La  începutul  elaborării  psihanalizei,  traumatismul califica  mai  întîi  evenimente  din  istoria  personală  a subiectului, databile şi subiectiv importante prin afectele pe care  le  puteau  declanşa. Pentru  Freud  acestea  sunt circumstanţele  specifice  care  asigură  evenimentului valoarea sa traumatică, condiţii psihologice particulare în momentul  traumei  sau  conflict  psihic  care  împiedică subiectul  să  integreze  în  personalitatea  lui  conştienţa experimentului care i-a parvenit.

Pentru Melanie Klein, sugarul pune în mişcare foarte rapid mecanisme de apărare în faţa anxietăţii enorme care reprezintă  intrarea  lui  în  lume.  Copilul  va  utiliza mecanismul de CLIVAJ care-i permite să structureze lumea în obiecte bune şi rele. Metoda  proiecţiei potrivit căreia obiectele  rele  sunt  proiectate  în  afara  lui.  Idealizarea primitivă recentrând obiectul bun asupra persoanelor care sunt  investite  pozitiv.  Traumatismele  precoce  din  acestă fază  a  copilăriei,  vor  rămîne  marcate  la  copilul  sau adolescentul care vine să ne consulte. Aceste evenimente traumatizante pot fi uitate sau refulate. Această cantitate de energie refulată poate fi convertită într-un simptom organic permiţând uitarea semnificaţiei sale psihice.

Pentru Jean Bergeret individul traversează mai multe etape, mergând de la a. un stadiu de nediferenţiere somato-psihică  (Eul  nu  distruge  non-eul,  iar  exterioritatea  nu distruge  lumea  exterioară.)  până  la  b. un  stadiu  de preorganizare unde  calităţile  ereditare  congenitale  ca  şi cele  achiziţionate  prin  experinţe  obiectale  succesive, influenţează şi structurează subiectul şi în fine c. un stadiu de  structurare  a  personalităţii,  care  nu  se  mai  poate modifica, nici să schimbe linia fundamentală psihiatrică sau nevrotică ci numai să se adapteze sau să se dezadapteze.

Evenimentul traumatic survine şi falia nu poate să opereze decât pe linii de forţă şi rupturi prestabilite în copilăria sau adolescenţa  subiectului.  După  Bergeret,  evocarea retrospectivă a traumatismului se face în stadiul de după lovitură, câteodată ca o reconstrucţie sau o intelectualizare defensivă.

În cazurile de stări limită, un fapt real este resimţit de subiect ca o frustraţie foarte puternică, un risc de pierdere de  obiect  sau  abandon.  În  acest  context  traumatismul trebuie  înţeles  într-un  sens  afectiv.

El  corespunde  unei emoţii pulsionale intense, care intervine intr-un stadiu încă foarte prost organizat şi foarte puţin matur în ceea ce priveşte echipamentul de adaptare a subiectului şi modalităţile de apărare.  Acest  tip  de  traumatism  afectiv  este  numit  de Bergeret   traumatism  precoce  sau  prima  dezorganizare precoce în evoluţia subiectului care va fi blocată. O fază de fixaţie numită faza latenţării va urma şi trebuie aşteptată la vârsta adultă, în general între 18-30 de ani, atunci când un eveniment de viaţă cum ar fi o ruptură amoroasă, o pierdere de  serviciu  vine  să  rupă  acest  fals  echilibru  aparent.

Bergeret  numeşte  aceste  traume  traumatisme dezorganizatoare  tardive.  Aceasta  e  zona  de  frontieră  în care  lectura  D.S.M-IV  sau  abordările  pur  cognitive comportamentaliste se ciocnesc cu abordările mai clasice. Starea de stres postraumatic poate foarte bine să se rezolve la anumiţi pacienţi, pe când la alţi pacienţi putem vedea decompensări într-o manieră clasică dacă nu haotică, timp  de  luni  sau  ani  întregi.  Ipoteza  reviscenţei  unui traumatism  anterior  şi  a  unei  decompensări  profunde  în relaţie cu traumatismul actual este explicată cu existenţa unei breşe mai arhaice.

M.Balint  apreciază  că  în  relaţia  medic-bolnav  nu  se întâmplă  decât  rar  ca  un  pacient  să  se  prezinte  cu  o problemă. Altfel spus, pacienţi nu-şi consultă medicul lor decât atunci când au transformat lupta cu problema lor într-o boală.

Pentru Jung, traumatismul poate să fie transgeneraţional şi să traverseze inconştientul colectiv personal şi familial mai  multe  generaţii.  După  Jung,  conştiinţa  noastră  individuală nu se perpetuează mai puţin netulburat în sânul înconştientului  colectiv,  comparabilă  cu  o  mare  pe  care conştiinţa  Eului  călătoreşte  asemenea  unui  vapor. Inconştientul original asediază din toate părţile conştiinţele individuale.  Conştiinţa  este  intermitentă  şi  poate  fi întreruptă, iar inconştientul este o stare durabilă continuă.

Pentru  Ancelin  Schutlenberger,  traumatisme  care  au avut loc cu mai multe generaţii înainte, îşi pun amprenta şi colorează încă viaţa inconştientă a unora. Acesta este cazul copiilor  cu  părinţi  victime  ai  violurilor  sau  incestului suferit  de  bunici  sau  străbunici.  Este  important  să  se stabilească  o  distincţie  între  sfera  conştientului  şi a inconştientului, pentru a explica acest fenomen. Psihanaliza, tratamentele  comportamentale  se  înfruntă  între  ele  în rezolvarea  acestor  probleme  sau  sunt  pur  şi  simplu complementare.

Nu  putem  trece  cu  vederea  descoperirile  actuale  în materie  de  neurologie, unde  tehnicile  de  neuro  imagine structurală  au  pus  în  evidenţă, în  caz  de  traumatism,  o diminuare a volumului hipocampului şi o hiperactivitate a amigdalei şi paralimbicului anterior.

Factori de risc sau consecinţe ale acestora: P.T.S.D

În  cazul  unui  eveniment  traumatic  –  accident,  viol, atentat  –  informaţiile  senzoriale  sunt  transmise  a. în talamus,  la  ariile  primare  vizuale,  olfactive,  auditive, kinestezice,  apoi  în  b. hipocamp,  care  este  memoria evenimentelor după care c. la complexul amigdalian.

Un neuron presinaptic trimite glutamat la neuronul postsinaptic activând aşa zişi receptori N.M.D.A. Urmează activarea unei proteinchinaze care eliberează monoxid de azot făcând să  crească  numărul  receptorilor  N.M.D.A.  pe  neuroni postsinaptici. Informaţia utilizează astfel căi privilegiate şi această reţea este activată ori de câte ori apare un context similar celui în care s-a petrecut traumatismul. Această  reţea  constituie  memoria  traumatică  care  se bazează  pe  fenomenul  de  întărire  a  conexiunilor  dintre neuroni  sinaptici  şi  efectori.  În  complexul  amigdalian aceste  conexiuni  constituie  memoria  inconştientă  a contextului traumatic. Toate informaţile legate de context pot să reactiveze ansamblul memoriei inconştiente şi să declanşeze aceeaşi simptomatologie psihică şi neurovegetativă. Hipocampul  reprezintă  al  doilea  centru  al  memoriei traumatice la care victima poate accede prin verbalizare.

Terapiile  de  decondiţionare  vizează  activarea  memoriei traumatice -neuroni de context- fără să activeze expresiile traumatice  -neuronii  efectori-.  Aceste  tehnici  vizează stimularea  nodulului  pericaducal  care  întăreşte  o  acţiune inhibitoare asupra complexului amigdalian în cauză. Dar acest blocaj nu este decât temporar, apărând în cca. 40 % a cazurilor,  recăderi  după  câteva  săptămâni  sau  luni  de tratament.  Mai  mult,  această  inhibiţie  poate  fi  înlocuită printr-o altă inhibiţie, aceea al cortexului prefrontal median care  inhibă,  la  rândul  lui,  complexul  amigdalian,  de  data aceasta într-o manieră mai durabilă. Pacienţii  care  prezintă  recăderi  arată  la  MRI  o activitate mai slabă la nivelul cortexului prefrontal.

M.  de  Clerq  subliniază  în  articolul  său  asupra traumatismelor psihice că, în abordarea anglo-saxonă calea de apariţie al P.T.S.D nu separă realitatea intrapsihică de traumatismul suferit de persoană. Modul de reacţie la stres explică  reacţia  subiectului.  Evoluţia  a  ceea  ce  va  deveni pentru subiect traumatismul psihic este realizată în funcţie de  simptomele  de  stare  post  traumatică  şi  de  adaptarea socială şi familială. Accentul e pus mai mult pe gravitate şi circumstanţe, decât  pe  cele  trăite  de  subiect.  Ori  nu  este vorba despre o simplă sideraţie sau perturbare al sistemului limbic. Pacienţi sunt, câteodată, restimulaţi în amintirile lor uitate,  prin  stimulări  slabe,  o  situaţie  sau  un  context particular, o imagine evocatoare, o ambianţă apropiată de cea  a  traumatismului  iniţial  sau, din  contră, de  un  nou traumatism masiv care tulbură întreaga personalitate.

Copilul abuzat plonjează într-o magmă emoţională fără repere, reorganizează faptele şi încearcă în zadar să le dea un sens sau o structură, o asemănare logică şi explicaţia a ceea  ce  s-a  întâmplat  să  trăiască.  El  reamenajează întâmplarea traumatică pentru a rămâne credibil şi riscă să eşueze-n această tentativă. Mai mult, efectul traumatic influenţează comportamentului sexual ulterior al copilului, din care poate decurge o dezvoltare perversă ajungând în anumite cazuri la un caracter pervers.

Mecanismele  de  refulare  funcţionează  deasemeni  şi pentru traumatismele de război. Un astfel de pacient, vechi luptător din 1914-1918 nu a vorbit niciodată de cele 52 luni de tranşee nici copilor, nici nepoţilor săi. Exceptând vârsta de 74 ani, când, cu ocazia unui accident vascular cerebral, amintirile au năvălit în starea lui de conştienţă modificată.

Un anumit număr de pacienţi au traversat viaţa într-o stare  de  hipernormalitate  şi-n  momentele  senescenţei psihice şi intelectuale, sociale sau afective, se decompensează  brutal,  fără  un  traumatism  aparent. Senescenţa poate să constituie traumatism, la fel şi decesul unui  apropiat,  separarea  de  o  fiinţă  iubită,  problemele financiare grave, pensionarea, pierderea unei poziţii sociale privilegiate.

Moartea  subită,  demenţa  senilă,  afecţiuni psihosomatice  pot  să  traducă  această  stare  de  angoasă acută.

Pentru cel care  îngrijeşte, supus să asculte situaţiile dramatice – răpiri, violuri, cancer terminal – ca şi pentru psihoterapeuţi  noi  descriem  Sindromul  de  epuizare profesională şi traumatismul prin procură. Sunt patru nivele de funcţionare, unde cei care îngrijesc sunt atinşi: pierderea reperelor,  tulburări  de  memorie,  tulburări  cognitive  şi emoţionale.

Îngrijirea traumatismelor psihice

Bineînţeles că medicaţia anxiolitică şi antidepresivele sunt importante în cazurile asemănătoare dar esenţialul se joacă în relaţia terapeutică. Înţelegerea, empatia, toleranţa, acceptarea  necondiţionată  ca  şi  reintegrarea  pozitivă, calităţile  pozitive  personale  ale  celor  care  îngrijesc bolnavul,  sunt  ustensile  terapeutice  majore  ale tratamentului. Totul se va rejuca în transfer cu condiţia ca cel  care  îngrijeşte  să  fie  o  mamă  suficient  de  bună (Winnicot).

Balint ne reaminteşte că terapeutul este cel care trebuie să se adapteze pacientului şi nu invers. În formula sa Un psihanalist pe pacient  Boris Cyrulnick aduce o notă de speranţă cu noţiunea sa de reziliere chiar în unele situaţii dramatice.

Abordarea  cognitiv-comportamentală  rămâne indispensabilă  în  anumite  cazuri  de  recondiţionare  la situaţii  obişnuite  de  viaţă.  Retrăirea  diferită  a traumatismului, fără pericol, reexpunerea la locuri, situaţii unde  s-a  consumat  acesta, cu  o  verbalizare  şi  retrăire emoţională, cu recăutarea sensurilor şi semnificaţiilor îi va ajuta pe mulţi dintre aceşti pacienţi.

Nimic  nu  e  simplu  şi  cel  ce  îngrijeşte  va  trebui  să navigheze pe ape necunoscute. Motivul  primei  întîlniri  nu  este  întodeauna  trauma, depresia,  fobia  socială.  Terapeutului  îi  revine  sarcina  să caute şi să depisteze adevăratele căi de contact. Astfel, unii pacienţi scot la iveală subit abuzul, dar psihicul lor nu-l suportă şi nu se vor mai prezenta la întâlnirile următoare. Se dovedeşte utilă o anume perspicacitate a terapeutului care navighează  printre  recife, unde  fiecare  stâncă  poate înspăimânta  pacientul.  Psihicul  bolnavului  trebuie restructurat  prin  terapie.  Convenabil  e  să  se  lucreze-n ritmul  pacientului,  căci  el  e  cel  care  decide  asupra momentului  oportun,  iar  a  brusca  lucrurile  poate  duce pentru el la ruperea relaţiei cu terapeutul. Construcţia unei legături  terapeutice  printr-un  transfer  solid  se  dovedeşte indispensabilă în prima etapă a unui lung drum.

În acest caz de P.T.S.D. anumiţi pacienţi, dacă nu majoritatea, nu sunt gata să realizeze un proces de introspecţie şi de repunere în chestiune a vieţii trecute sau actuale, atunci când reperele lor  sunt  încurcate  (anumiţi  oameni  dragi  inimii  lor  sunt răniţi,  dispăruţi,  traumatizaţi  sau  rău  evaluaţi).  În  aceste cazuri, frecvenţa  interviurilor  în  timp  este  variabilă  iar investiţia pacientului în terapie este nemotivată.

Chiar  dacă  nu  lucrează-n  şedinţe,  li  se  poate  cere pacienţilor  să  îşi  aducă  visele,  coşmarurile.  Materialul traumatic visat îşi are originea în preconştient. Depinde de terapeut  să  aducă  în  transfer  această  încărcătură inconştientă.

Pentru cei care pot să o facă, verbalizarea viselor şi propriile lor asocieri şi reflexii asupra conţinutului oniric şi a  evenimentelor  trăite  şi  a  consecinţelor  acestora,  vor permite  să  descopere  coincidenţele,  să  facă  apropieri  şi conexiuni  care,  pas  cu  pas,  permit  înţelegerea,  toleranţa, empatia,  acceptarea  necondiţionată  ca  şi  reintegrarea pozitivă a traumatizatului.  Prelucrarea viselor va permite observarea  evoluţiei  în  timp  a  materialului  oniric  adus. Viziunea  de  coşmar  se  va  ameliora,  în  favoarea  unor preocupări  cu  alt  centru  de  interes  decât  traumatismul.

Calităţile  terapeutice  ale  celui  care  îngrijeşte  reprezintă ustensilele majore ale tratamentului.

Viaţa îşi va relua drepturile. Tracasările sunt reinvestite  şi  subiectul  se  va  reconstitui  din  ce  în  ce  mai  mult  în legătura  terapeutică  şi  transfer.  Terapeutul  va  căuta  în materialul  oniric  zonele  de  strălucire  printre  cele  de disperare. Această muncă pe opoziţii şi polarizări va permite subiectului  să  compenseze  şi  să-şi  basculeze  investirile libidoului către obiecte pozitive, faţă de care el este ataşat: familie, prieteni, activităţi sportive şi profesionale.

Pentru  alţii: populaţie  imigrată,  fără  acte,  card, refugiaţi politici şi-n cazuri extreme luări de ostatici, cei din lagăre de concentrare  această procedură nu se poate face.

Vom  accepta  această  stare  de  fapt,  rămânând  gata  să ascultăm.  Rezultatele  vor  depinde  bineţeles  de  trecutul pacienţilor, de structura lor de personalitate, de adaptarea lor la factorii de stres, de capacitatea lor de introspecţie, de timpul  şi  voinţa  pe  care  o  au  să  regândească,  să restructureze,  revizitând  acest  trecut  câteodată  ruşinos  şi traumatic.

Culpabilitatea urmăreşte anumiţi pacienţi, care se cred pedepsiţi pentru  faptele  imaginare  sau  realizate  transgeneraţional, de ex. pacientul care devine bolnav pentru că tatăl lui a fost criminal. El invocă greşeala înaintaşilor săi ca un motiv al judecăţii Dumnezeieşti. Le Bigot citează culpabilitatea malefică formulată de Paul  Ricoeur:  a  fi  om  înseamnă  să  aparţii  unei  specii implicate profund într-o istorie a răului..

În situaţile în care pacientul nu poate fi ajutat printr-o terapie  verbală,  aspectul  analogic  al  terapiei  psiho-corporale şi umaniste vor aduce căldura, prezenţa reală a terapeutului şi angajarea lui controlată.

Un articol de Michel Delbrouck, Belgia

Material publicat in BULETINUL ASOCIAŢIEI BALINT, VOL. 9., NR. 35, SEPTEMBRIE 2007

Hârtia aurie de împachetat

Povestea spune că a fost odată un om, care și-a pedepsit fetița în vârsta de 5 ani, pentru ca a risipit o hârtie aurie de împachetat, foarte scumpă.  Omul stătea rău cu banii și a devenit și mai supărat când a văzut că fetița a folosit hârtia respectivă ca să decoreze o cutie și să o pună sub bradul de Crăciun.
Cu toate acestea, fetița a adus tatălui ei cadoul în dimineața următoare spunându-i: „Acesta este pentru tine, tăticule”.
Tatăl a fost rușinat de reacția lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui se arată din nou când văzu că, de fapt, cutia era goală.
El i-a spus pe un ton răspicat: „Nu știai, domnișoară, ca atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?”
Fetița s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi, și a zis:
„Taticule, cutia nu este goala. Am suflat în ea atitea săruturi până când s-a umplut.” Tatăl a ramas perplex. S-a așezat ușor în genunchi și și-a îmbrațișat fetița, rugând-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
Povestea spune că tatăl, de atunci, de câte ori se simțea descurajat sau avea de înfruntat situații dificile, deschidea cutia și lua un sărut imaginar care-i dădea putere.

Fiecare dintre noi primim o cutie aurie cu dragoste necondiționată și săruturi de la copiii noștri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai prețios decât asta.

Vrăbiuța și cocostârcul

Pe marginea unui lac, pe ramura unei salcii pletoase, o vrăbiuța își ciugulea penele. Pe lac,  un cocostârc trecea maiestos, ciugulind alene câte un peștișor sau mormoloc. Văzând vrăbiuța, numai ce-i zise cu îngâmfare:
– Vai tu, cât ești de mica și pricăjită, pe atâta ești și de proastă!
– De ce zici asa? îl întrebă cu sfială vrăbiuța.
– Stai pe creangă ca proasta, și-ți ciugulești penele, pe când aici, în apă, este o mulțime de hrană. Iaca, peștișori, răcușori, mormoloci, ceva scoici și altele… Dar de… cum să vii aici să ai parte din toate astea, când tu nu ești  în stare…
– Fiecare cu ce poate, răspunse modesta vrăbiuță. Eu nu pot să intru în apă așa cum nici tu nu poți să stai pe crenguța asta.
– Nu vorbi în van! Cum poți spune tu o așa jignire? Ia sa vezi! Și unde își luă zborul și se așeză pe crenguța de lângă vrăbiuță, care, sub greutatea cocostârcului se frânse, iar acesta căzu și se lovi de pământ, își frânse o aripa și un picior, și unde se porni pe țipete de durere. O vulpe, care era pe aproape, auzi văicărelile cocostârcului și veni iute, știind că-i rost de masă îmbelșugată.

Morala:
Nu-i destul să fii mare și fălos, dacă nu ești și mintos.

Viaţa, ca un fluture albastru

A fost odată un barbat căruia i-a murit soţia, astfel încât el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe intrebari… la unele stia să le raspundă, la altele nu…

Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai buna educaţie, de aceea, într-o zi, şi-a trimis fetele să petreacă o perioada de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau.

La un moment dat, una dintre ele a adus un fluture albastru, pe care plănuia să îl folosească pentru a înşela înţeleptul.

– Ce vei face? o întrebă sora ei.

– O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înteleptul dacă e viu sau mort.

Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi îl voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi îl voi strivi. Şi, astfel, orice răspuns va avea, se va înşela!

Cele doua fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând.

– Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort ?

Foarte calm, înţeleptul surâse şi îi zise:

-Depinde de tine… fiindca e în mâinile tale!

Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni, când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastra e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

Aripile fluturelui sunt aripile tale !

Povestea cutiei cu piersici

Un profesor a dat fiecărui student ca temă pentru lecţia de săptămâna viitoare să ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană care îi supără, pe care nu pot să o sufere şi să o ierte, să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea să şi-o pună la capul patului.

Studenţii au fost amuzaţi de lecţie la început, şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume, rămase în memorie încă din copilărie.

Apoi, încetul cu încetul, pe masură ce zilele treceau, studenţii adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau şi care considerau ei ca au un comportament de neiertat.

Fiecare a început să observe că devenea cutia din ce în ce mai grea. Piersicile aşezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustator şi stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte.

O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masa, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă.

În plus, cartonul cutiei se stricase şi ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale.

Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat să le-o explice profesorul când s-au revazut după o saptămânâ, şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o saptamana întreagă, nu a fost decat expresia greutăţii spirituale pe care o purtam, atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală faţă de alte persoane.

De multe ori credem că a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine.

In cutia ta, câte piersici sunt…..şi ce ai de gând să faci cu ele ?!?

Povestea Acvilei Regale

Un fermier descoperi într-o bună zi un cuib de acvile abandonat, cu un ou în el. Luă oul şi îl puse în cuibul unei găini din ograda sa. Se născu, în mijlocul găinilor, o pasăre de toata frumuseţea care învăţă, desigur, să se poarte ca o găină.

Fermierul se ocupa mult de noua sa “găină” şi facea totul pentru a o proteja. O răsfaţa şi îi aducea imediat tot ceea ce aceasta cerea. Acvila gaină devenea pe zi ce trece foarte dependentă de fermier, care nu-şi dadea seama de răul pe care îl face.

La un moment dat, acvila vazu pe cer o pasare mare care plana şi spuse:

– Într-o zi şi eu voi zbura ca această pasăre.

Atunci, fraţii şi surorile sale au început să râdă de ea. Ruşinată, regretă că spusese aceste cuvinte şi continuă să manânce grăunţe din ţarc.

Într-o bună zi, zână bună trecu pe acolo şi văzu acvila regală vegetând în mijlocul găinilor. Atunci ea îi spuse fermierului:

 – Cred că îţi iubeşti foarte mult pasărea ta rară, dar cred că nu-i faci nici un serviciu ţinând-o în aceste condiţii. Te gândeşti prea mult la tine. Aceasta pasăre nu este fericită şi atunci când va fi prea mare, nu-şi va mai dezvolta calităţile sale extraordinare şi potenţialul său nelimitat.

A doua zi, după ce a stat pe gânduri, fermierul nostru a luat pasărea în mâini şi a lansat-o în aer. Acvila a avut din fericire timp să-şi deschida aripile şi să aterizeze jalnic pe pamant, în hohotele de ras ale găinilor.

Dar omul nu se descurajă, ci urcă pe acoperişul hambarului şi-i spuse păsării:

– Eşti o acvilă, zboară! Şi o lansă în aer.

Dintr-un reflex spontan, acvila îşi deschise aripile, plană câteva secunde deasupra curţii şi ateriză în mijlocul găinilor uimite…

Atunci fermierul urcă muntele din apropierea fermei sale şi lansă acvila spre cer. Cu bătai de aripi din ce în ce mai mari, acvila începuse să zboare fericită pe cer, din ce în ce mai sigură de ea.

Periodic, ea revenea să-l vadă pe fermier şi pe prietenele sale, găinile, care o considerau, de acum înainte, ceea ce ea era într-adevăr, o acvilă regală.

Te recunoşti în atitudinea supraprotectoare a fermierului ? Oferi celorlalţi chiar şi fără  a-ţi cere ? Ai tendinţa de a-i proteja, răsfaţa pe ceilalţi, într-o asemenea măsură încât le creezi o dependenţă de tine? Te laşi protejat, răsfaţat, condus de ceilalţi fără să-ţi dai seama?

Aminteşte-ţi de fermier care, după ce a fost consiliat de zâna cea bună, a dat drumul acvilei din ograda sa, lansând-o în aer pentru a-şi deschide aripile să zboare. Aminteste-ţi de acvila care, deşi crestea alături de găini, avea dorinţa de a zbura precum o acvilă regală.

Şi tu îţi poţi redirecţiona atenţia dinspre ceilalţi spre tine, lăsându-le celorlalţi autonomia necesară pentru a deveni ei înşişi, pentru a-şi dezvolta o mai bună încredere în propria persoană.

 Michel Dufour, 1993, Allegories pour guerir et grandir

Povestea lui Pancinello

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi unii ;puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline.Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea, când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă… şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre”, îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!”
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie”, îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!” Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru”, îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?” strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzii. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!”, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă la Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu rămân!”, şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?”, se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se oprii.
„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!” Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?”, îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!”
Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
„Hmm…”, murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!”
„Chiar nu-ţi pasă?”
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!”
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?”
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni…, niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine”, continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, răspunse Pancinello.
„Ştiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!”
„Cum adică?”
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?”
„Păi, nu prea…”
Eli zâmbi.  „Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.”
Eli îl puse jos pe Pancinello.
În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!”
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: „Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…

O poveste de Max Lucado