Povestea Acvilei Regale

Un fermier descoperi într-o bună zi un cuib de acvile abandonat, cu un ou în el. Luă oul şi îl puse în cuibul unei găini din ograda sa. Se născu, în mijlocul găinilor, o pasăre de toata frumuseţea care învăţă, desigur, să se poarte ca o găină.

Fermierul se ocupa mult de noua sa “găină” şi facea totul pentru a o proteja. O răsfaţa şi îi aducea imediat tot ceea ce aceasta cerea. Acvila gaină devenea pe zi ce trece foarte dependentă de fermier, care nu-şi dadea seama de răul pe care îl face.

La un moment dat, acvila vazu pe cer o pasare mare care plana şi spuse:

– Într-o zi şi eu voi zbura ca această pasăre.

Atunci, fraţii şi surorile sale au început să râdă de ea. Ruşinată, regretă că spusese aceste cuvinte şi continuă să manânce grăunţe din ţarc.

Într-o bună zi, zână bună trecu pe acolo şi văzu acvila regală vegetând în mijlocul găinilor. Atunci ea îi spuse fermierului:

 – Cred că îţi iubeşti foarte mult pasărea ta rară, dar cred că nu-i faci nici un serviciu ţinând-o în aceste condiţii. Te gândeşti prea mult la tine. Aceasta pasăre nu este fericită şi atunci când va fi prea mare, nu-şi va mai dezvolta calităţile sale extraordinare şi potenţialul său nelimitat.

A doua zi, după ce a stat pe gânduri, fermierul nostru a luat pasărea în mâini şi a lansat-o în aer. Acvila a avut din fericire timp să-şi deschida aripile şi să aterizeze jalnic pe pamant, în hohotele de ras ale găinilor.

Dar omul nu se descurajă, ci urcă pe acoperişul hambarului şi-i spuse păsării:

– Eşti o acvilă, zboară! Şi o lansă în aer.

Dintr-un reflex spontan, acvila îşi deschise aripile, plană câteva secunde deasupra curţii şi ateriză în mijlocul găinilor uimite…

Atunci fermierul urcă muntele din apropierea fermei sale şi lansă acvila spre cer. Cu bătai de aripi din ce în ce mai mari, acvila începuse să zboare fericită pe cer, din ce în ce mai sigură de ea.

Periodic, ea revenea să-l vadă pe fermier şi pe prietenele sale, găinile, care o considerau, de acum înainte, ceea ce ea era într-adevăr, o acvilă regală.

Te recunoşti în atitudinea supraprotectoare a fermierului ? Oferi celorlalţi chiar şi fără  a-ţi cere ? Ai tendinţa de a-i proteja, răsfaţa pe ceilalţi, într-o asemenea măsură încât le creezi o dependenţă de tine? Te laşi protejat, răsfaţat, condus de ceilalţi fără să-ţi dai seama?

Aminteşte-ţi de fermier care, după ce a fost consiliat de zâna cea bună, a dat drumul acvilei din ograda sa, lansând-o în aer pentru a-şi deschide aripile să zboare. Aminteste-ţi de acvila care, deşi crestea alături de găini, avea dorinţa de a zbura precum o acvilă regală.

Şi tu îţi poţi redirecţiona atenţia dinspre ceilalţi spre tine, lăsându-le celorlalţi autonomia necesară pentru a deveni ei înşişi, pentru a-şi dezvolta o mai bună încredere în propria persoană.

 Michel Dufour, 1993, Allegories pour guerir et grandir

Povestea lui Pancinello

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi unii ;puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline.Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea, când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă… şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre”, îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!”
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.
În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie”, îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!” Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru”, îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?” strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzii. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!”, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă la Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu rămân!”, şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?”, se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se oprii.
„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!” Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?”, îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!”
Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
„Hmm…”, murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!”
„Chiar nu-ţi pasă?”
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!”
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?”
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni…, niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine”, continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, răspunse Pancinello.
„Ştiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!”
„Cum adică?”
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?”
„Păi, nu prea…”
Eli zâmbi.  „Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.”
Eli îl puse jos pe Pancinello.
În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!”
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: „Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină…

O poveste de Max Lucado

Dare to be !

Îndrăznește să fii ceea ce-ți dorești, ai sperat, ai visat !

Desert Flower

Un coridor din sediul new-yorkez al Naţiunilor Unite….

O tînără femeie încearcă să se calmeze: Waris Dirie urmează să ţină primul ei discurs în faţa Naţiunilor Unite.

A străbătut un lung drum.

Ca într-un basm, Waris, născută în Somalia, a devenit unul dintre cele mai căutate manechine ale lumii. Provenită dintr-o familie de crescători de capre nomazi, drumul fascinant al lui Waris a călăuzit-o din deşerturile Africii de Nord pe copertele celor mai prestigioase reviste de modă. La 13 ani a fugit din faţa unui măritiş forţat şi a rătăcit prin deşert zile în şir înainte de a ajunge în capitala Mogadishu.

O dramă despre condiția femeii, într-o Africă ce ține ascunse tradiții oribile, ce mutilează fizic și psihic. E o poveste despre abuz (oriunde ar fi acela și sub orice formă )  și drumul plin de mărăciniș spre victoria asupra lui.  Daca vreodată simți că ai nevoie de un șut în..(sic !), vizionează-l.

După ce-l vezi, ai să înțelegi, de ce am scris asta .